Am plecat cu sufletul la gura. Visasem luni de zile schimbarea asta, ruptura de tot ce eram eu. Speram sa imi las in urma umbrele, insa soarele e la fel peste tot, chiar pare mai patrunzator aici, aducand cu el o umbra tot mai gri pe asfaltul asta necunoscut. Am ajuns sa-mi cunosc drumul spre casa, ghidandu-ma doar dupa gropi. Nu pot sa-mi iau ochii de la ele, desi imi sunt straine, asemanarea dintre ele si crapaturile mele interioare este izbitoare. Orasul asta te inseala, te minte ca ziua-i mai scurta, ca traiesti mai mult, mai din plin, insa eu tind sa dau vina pe drumurile interminabile, pe acest du-te – vino amagitor.
Aparent, schimbarea orasului nu iti aduce niciun confort. Scopul a fost bun, insa tactica de abordare a lasat de dorit. Nu poti scapa de demoni schimband peisajul, alergand sute de kilometrii departe de ei. Nu am vrut sa ii infrunt, niciodata nu mi-a placut lupta, asa ca am decis sa-i ingrop. Nu stiam ca locul inmormantarii era o mlastina in care am ajuns sa ma impotmolesc singura, inconjurata de demonii care ieseau la suprafata, impingandu-ma in propriul joc plin de capcane.
Am continuat si aici traditia de a ma agata de primul fir de ata iesit in cale, ca sa-mi pot demonstra inca o data ca nu sunt in stare sa il impletesc cu firele mele uzate. Speram la plovere, manusi, fulare si caciuli, facute toate manual, insa m-am trezit cu ideile taiate de la radacina, cu lungimi de fire prea scurte si putine pentru cat aveam de impletit.
Construiesc ziduri in mine, doar ca sa ma distrez, uitandu-ma din exterior cum incerc sa le daram tot eu. Baraje imense ridicate pentru a evita posibilele furtuni, insa ele nu duc decat la acumulari de monstrii interiori care-si fac de cap pana la epuizare.
Cum sa mai poti scrie ceva, cand unele melodii te gasesc atat de bine, in momentele cele mai grele, exprimand chiar si gandurile ascunse, de care si tu uitasesi?
Luna Pătrată împlinește 15 ani!
Acum o lună
