Destruction is a form of creation.

Pe vecie blestemata in ochiul furtunii, in linistea asurzitoare a fricii, mereu in siguranta pe o muchie de cutit.Rafale de amintiri tintesc spre trup, spargandu-se in mii de bucatele, inainte de a putea fi deslusite.Ganduri mai puternice ca taietura unei spade arunca ramasitele unui de mult uitat intreg in cele patru zari. Chiar si infinitul ajunge sa te constranga cand tot ce-a mai ramas din tine sunt dorintele putrezite in gradina fiintei tale. Frunzele-ti poarta zbuciumul in vant, iar petalele sunt singurele care iti pastreaza amprenta pe ele pentru a intra in vesnicie.
Scartaitul coloanei de tinichea cade frant sub povara inutilitatii, iar lumina apusului nu pare decat inca un pas catre sublimul intuneric. Ranile deja nu se mai vindeca, ci doar dizvolva tot ce ar fi putut ramane, din greseala, in istorie.
Praf de pusca pe maini, in trahee si-n stomac. Razboiul e aproape gata,iar soldatii au lasat de mult credinta si dumnezeii in urma, acoperind goliciunea sufletului in mantii imbibate in curaj.Nimeni nu poarta vina bataliei, conflictul s-a aprins subit si nesesizabil, de la un muc de tigara uitat intr-un colt.

Condamnare

M-am inaltat prin iubire, dar am decazut mai rau decat in suferinti prin monotonie si limitare. Eram un spirit tanar si liber. M-ai ingradit in colivia-ti si mi-ai frant aripile pline de vis si speranta. Mi-ai taiat avantul, mi-ai sugrumat farama din pofta de viata ramasa.Zbuciumul interior mi l-ai agravat, ademenindu-ma cu o falsa pace ulterioara. M-ai incatusat in lumea-mi, cand tot ce-mi doream era sa scap de ea si de mine. Da, e mai usor sa te invinovatesc pe tine, decat sa recunosc ca m-am complacut in situatie. Da, e mai usor sa te caut in exterior, decat sa-mi repar stricaciunile interioare. Da,e mai usor sa-mi imaginez cum ar fi trebuit sa fie, decat sa actionez.

Analizandu-te, m-am descoperit , iubindu-te, m-am pierdut.

Ar trebui sa incetez sa cred ca lucrurile care par potrivite la momentul oportun, chiar sunt cele mai bune.

Life happened

Am lasat o lume d-afara sa ma doboare, i-am inspirat aerul rece s-am simtit cum incet, incet patrunde pana-n maduva. I-am ascultat strigatele din ceasurile tarzii ale noptii si m-am lasat captivata de dansul melancolic al felinarelor. Soaptele mi le-am uitat in zbuciumul noptii, parul in bataia vantului, ochii in lucirea lunii.
M-am lasat influentata de corpuri straine si de sunete mult prea indepartate. Mi-am lasat peretii denivelati in urma, cu privirea-mi atintita spre cel mai apropiat refugiu, un loc oarecare. Alergam fara sa-mi misc picioarele, iar tinta era de neatins. Treceam ca o stafie prin cladiri si oameni fara contur.Simturile-mi erau pierdute, la fel si mintea.
Insetata de a ajunge la destinatie, n-am simtit cum drumul ma transformase intr-un recipient de tinichea cu-n continut imprastiat. Degeaba mai priveam in urma,eram pe-o straduta cu sens unic.Sa-ncerc sa ma readuc la viata?S-o iau pe-o poteca laturalnica? Drumul e de abia la inceput,iar eu sunt deja pierduta.

Point of no return

Da, sunt vinovata! Am pacatuit s-acum trupul isi merita decapitarea, dar macar sufletu-mi merita crutat. Stiu ca merit cele mai groaznice chinuri! Am incercat si singura, dar... n-a fost indeajuns de rau. Mintea nu vrea, insa trupul cere cu masochism moartea. Moartea,da, moartea, cea care reprezinta scaparea divina pentru cei slabi.

Sunt de blamat, pentru c-am cautat vatamarea spiritului in fel si chip. M-am umilit, m-am ranit, m-am negat, m-am dezamagit, m-am mintit, m-am adus la cel mai josnic prag.Realitatea mi-am faurit-o din idei fixe si ganduri ambigue, cu aroma de negativism. Ajunsesem sa cred ca eu chiar reprezint personajul fictiv pe care ma blocasem.

De-acum, insa, totul se schimba. N-o sa-mi mai caut scuze neverosimile si am sa-mi arunc mantia patata de iluzia a ceea ce credeam ca sunt. N-o sa ma mai ascund dupa scutul maturitatii pentru a-mi ascunde frustrarile.N-o sa mai nascocesc depresii pentru intrebarile "existentiale" tipic adolescentine.

Tot ce-am insemnat vreodata pentru mine e pus la indoiala. In ce sa mai cred daca in mine nu pot?

Dincolo de ce-i palpabil, sunt aceeasi eu, un copil naiv si egoist, imbracat in haine de oameni mari. Am fost dintotdeauna aici, retrasa in coltul intunecat.

If not now, then where?

Cred c-am inteles de ce majoritatea oamenilor vor sa fie iar copii. Cand esti mic, totul e nou si ti se capteaza atentia foarte usor asupra lucrurilor ce te inconjoara. Faptul ca nu pricepi tu prea multe e un alt avantaj, fiindca cu cat cunosti mai mult din ceea ce te inconjoara, cu atat descoperi problemele. La varste fragede nici nu conteaza cat de naiv esti fiindca oricum esti vazut ca un portelan si nimeni nu indrazneste sa-ti faca rau ( generally speaking, unfortunately).

Nu trebuie sa-ti bati capul cu nimic, nu e nevoie sa faci eforturi, totul vine de la sine. Esti absolut fascinat de lume, de oameni, de lucruri pentru ca totu-i nou si nedescoperit. Totul se spulbera cand sufletele naive constientizeaza suflarea noastra apasatoare.
Cu cat faci mai multe pana devii adult, cu atat mai rau, spun din proprie experienta. Devenim sictiriti si nu stim de ce oboseala asta devine cronica si nu mai trece. Ne impotmolim in monotonie si ne complacem in situatii ce nu ne ofera nicio satisfactie. Placerea e tot mai greu de gasit din cauza ruginii ce ne mananca sufletele. Nu ne mai gasim alinare decat in vicii. Nici macar lupta pentru supravietuire nu ne face sa ne ridicam capetele deasupra gramezii de gunoi in care ne aflam. Lucrurile care ne aduceau zambetul pe buze odata, acum fac parte din rutina ce ne nimiceste incetul cu incetul. Devenim niste roboti sedati de monotonie, minciuni, dezamagiri.

Mai bine inchizi o pleoapa azi decat sa te gasesti ravasit maine si sa nu stii de ce. Suntem cu totii bolnavi si avem venele pline de indiferenta si plictiseala. De-ncerci sa te cauti, n-o sa-ti dai seama ca tu ai trait acea viata, trupu-ti n-o sa resimta trecerea anilor, ci o sa ramana acelas ceas, cu acelas ticait banal, ce te ameninta cu trecerea timpului. Viata trece pe langa tine fulgerator, iar cand realizezi asta, e deja mult prea tarziu.

Nu poti da timpul inapoi, nu poti stropi totul cu ciocolata pentru a fi mai placut, nici cel mai scump parfum nu poate sa acopere mirosul de putregai din noi. Degeaba ne amagim ca mai exista sanse, ca lucrurile mici conteaza. Nu ne vom schimba, nu se va imbunatati nimic, totul se duce de rapa, iar noi vom ramane tot cu mainile-n san.


Tracy Chapman - Almost
Asculta mai multe audio Muzica

drumul spre pierzanie

Ceea ce visam este ce ne dorim cu adevarat? Probabil ca nu si e inspaimantator sa admiti aceasta. Sa fugi inainte de a se prabusi totul e lasitate, sau solutia cea mai buna? Ce te-a multumit azi, nu o va mai face si maine. Vei avea nevoie din ce in ce de mai mult si... mai mult. Incerci sa scapi, dar esti prea departe chiar si pentru asta. Viteza tuturor si rapiditatea cu care trec clipele te coplesesc, fiind un cosmar perpetuu. Nu mai merge sa te prefaci, n-ai scapare. Pustiul sa te ingrijoreze mai mult decat golurile ce se vor umplute. Sa nu regreti cele intamplate, ci cele ce se vor intampla. Cireasa de pe tort este sa vezi sfarsitul chiar de la inceput. Sa privesti lucrurile vechi cu ochi noi te deruteaza, dar... inca e bine.

Bazaitul tantarilor completeaza ecoul gandurilor. Ciupitura, precum un gand la inceput de drum, iti vine s-o zgandari,dar cu cat faci asta mai mult, cu atat se face rana mai mare.

Ironia e ca... vroiam sa fie niste insirari de cuvinte haioase, nu ganduri incoerente si mult prea ambigue. Nici de data asta nu mi-a iesit.

Sileste-ma sa fug.

E ca si cum as vomita fiecare litera. Repet unele cuvinte de mi se face greata de la atata invarteala. Devin seci si sumbre si nu-mi mai zambesc. Am abuzat prea mult de ele, ignorand urlete lor disperate c-ar prefera gunoiul. Da, am aflat acum ca visau la jeg in timp ce eu le dadeam cer senin si stele. Sunt tot mai agitate in ultimul timp, de parca nu mai au stare. Se zbat si ricoseaza dintr-un perete-n altul. Si-au pierdut simturile, mirosul specific si se albesc. Se topesc si ma inunda. N-o vad,dar o simt. Ma sperie si ma cutremura, vrand sa ma darame din radacini.Obisnuiau sa ma placa. Desi ma comportam groaznic, ele tot ma acceptau. Roata se intoarce, insa.

Gandurile astea, mereu aceleasi,uzate deja, au facut riduri. Nu mai vor sa mai ascunda nimic in spatele lor, au obosit sa le tot folosesc ca pe niste carpe, rareori ca pe niste arme. Au facut greva, nemultumite fiind de densitatea exagerat de mare in creierul meu. Nu mai suporta sa stea incepute si neterminate, trezite si nesatisfacute. Pana si ele vor sa fuga. Pe sub pleoape, pe nari, pe unde-apuca.

Au planuit toate sa ma paraseasca. Ochii au zis ca ei raman, fiind mai masochisti de fel. Si-au spus si secretul : traiesc pentru clipele cand dau de oglinda ca sa rada. E ca un banc sec.

O sa calc peste mine si-o renunt la tot ce-i pamantesc. Maine, poimaine, poate la anul.

The way cookie crumbles

Pana si cuvintele fug.. departe... fug.
Fuga asta pare atat de tentanta si totusi atat de plina de galme si de noduri, incat mi-e c-o sa raman blocata chiar si-n fuga. Ce ironie a sortii!

Am intrat in viata din plin, fara anestezie, fara sa fi citit prescriptiile inainte si m-am dus cu capul inainte. M-am lovit prea tare ca sa-mi amintesc drumul, apoi niste stranii umbre sopteau dubios. Cand peretii au inceput sa se stranga in jurul meu, mi-am dat seama ca iar gresisem gaura
.
Devenisem propriul mascarici, dar vocile din cap pareau sa nu se distreze. Nu incetau a-mi tine morala, iar luminile imi exploatau retina, facand un ring de dans din radacinile ideilor.

Petele de pe tavan se tot mareau, cu cat pierdeam tot mai mult din mine. Imi lasasem in vant trupul. O fasie de materie se mai tinea de pamant, zbierand muţeşte in van. Valurile mi-au soptit ca nu mai eram eu. S-atunci am plecat, fara sa clipesc, insa dupa un moment si jumatate am realizat ca mergeam in directia opusa si.. in cerc. Am inteles atunci de ce in fata imi vedeam numai coada si de ce zambea ea galeş spre rautacios.

Nu mai puteam sa vad, in loc de ochi aveam gauri, iar mainile treceau miraculos prin obiecte. Le-am cerut scuze, dar nici n-au sesizat.

Era necesara o discutie intre patru ochi cu mine, dar ma cam evitam. N-am stat cu mainile-n san si am angajat niste detectivi sa ma rapeasca. Oftand, mi-am dat seama ca am luat-o pe cai gresite si total inutile, de vreme ce-mi pusesem de mult catuse la creier.

Asa s-a sfarsit inceputul povestii, dar nu inainte de a-mi inscena moartea, cu ketchup si cutite facute din lenjerie comestibila. Dezvirginarea mortii s-a produs mai bine decat in cele mai dragute cosmaruri ale mele.

P.S. : Vroiam sa fie iar un post siropos in care eu mancam mult cacat, dar a derivat spre o râdere de sine a naibii de dubioasa, trebuie sa recunosc.

barely making sense

Ma pacalesc pe mine insami. Cad in capcanele propriilor mele jocuri. Ma pedepsesc.

Omor parti in mine ce nu mai pot fi inlocuite si astfel maresc numarul spatiilor goale, eu devenind in timp un vid. De multe ori ma gasesc zacand la pamant, in propriul sange, de abia miscandu-ma, dar cu-n zambet al unui om satisfacut intiparit pe fata. Poate nu numai eu sunt faptasul, poate o intreaga "mafie" e pe "urmele" mele, dar astea sunt doar scuze cu care ma mint, subestimandu-ma, crezand ca pot sa fiu pacalita in asemenea fel de subconstient.
Sunt o degeaba-ista. Fac degeaba umbra pamantului.

Dar, ce-ar fi daca din umbra as deveni corp? Daca din praf as deveni materie? Daca dintr-o masca as deveni un actor? Daca din fugar as deveni statornic? Daca dintr-o minciuna invelita in zahar as deveni un adevar invelit in ciocolata? Daca dintr-o fiinta muribunda as deveni un nou-nascut?

As putea sa fiu propriul idol intr-o lume pe care o pot accesa doar visand? Ar putea viata sa ma exileze din imperiul ei si s-o pot vedea, fara sa pot interveni, nici macar in batalii, nici la vreme de furtuna?

Vreau sa vad soarele chiar de este ascuns de norii negriciosi, vreau sa nu mai cred ca ploaia poate dura o vesnicie. Vreau porumbei albi sa zboare inauntrul meu . Nu mai vreau sa stiu ca pot renaste, ca sunt in stare sa ma ridic din coma, doar sa traiesc.

my "firewall"

Fiindca am un mare talent in a indeparta oamenii, voluntar sau, mai grav, involuntar. O fac fiindca firewall-ul imi trimite warning " This person is too close. He/She must be thrown away, out of your life." Iar creierul, invatat din intamplarile precedente, incearca sa curme un timp indelungat de suferinta, prin ganduri care sa indeparteze " intrusa/sul".
Insa, procesul de indepartare este atat de subtil incat ai zice ca e natural, el de fapt fiind doar indus de subconstient, e ca un robot de otel heartless, care nu stie altceva decat sa-si duca la capat misiunea, no matter what.
Propria mea minte se intoarce impotriva mea. Bine ziceam, my mind is my worst enemy.
Pe deasupra, mai e si un firewall un pic defect, fiindca isi face treaba exagerat de bine si fiindca e stuck on my "computer".Nu i se poate da reinstall, nici delete, isi face de cap in creierul meu.
Maybe I should change my entire computer.

Si-o melodie care nu prea are legatura cu ce-am scris mai sus, dar da bine.



Devil Doll - If I died in your arms
Asculta mai multe audio Muzica »

rootless tree

Tapinarii - Procust
Asculta mai multe audio Muzica »


Sunt un pseudo-copacel, fara radacini, ridicat din drama, cu o fundatie ipotetica umpluta cu nimic. Obligat sa creasca mare si puternic, fara sprijin, se agata de cele mai marunte probabilitati, fara a se asigura de stabilitatea lor. De cele mai multe ori esueaza.
De aceea, trunchiul este fragil si vulnerabil la orice adiere a vantului. Multele sinuozitati arata nesiguranta, nenumaratele razgandiri si intoarcerile din drum. Crustaturile aspre reprezinta urmele lasate de trecatori sau chiar de parazitii interiori.
Se hraneste din lucrurile mici, cu raze de soare, cu priviri calde si colorate, dar mai ales cu afectiune .
Ramurile ii sunt tremurande, iar fosnetul frunzelor da de gol fluxul abundent al gandurilor. In "coama" se regasesc actiunile ce se petrec in spatele zidului, iesite la suprafata, dand totul pe fata.
Canale impodobesc interiorul trunchiului, impleticindu-se si innodandu-se, formand un labirint in care sinele se pierde
Copacelul nu se afla niciodata pe pamant, el pluteste in vid, osciland intre nori si poluare.
In vremuri de aspre furtuni tot copacul se inconvoaie si incearca sa-si construiasca un baraj, dar nu face decat sa se deschida si sa lase seva sa se risipeasca.
Pasarile zabovesc rar pe crengi, iar cuiburile sunt de abia cunoscute de catre lemnul crud.
Trece prin anotimpuri mutat, rascolit si golit, insa primavara este anotimpul vindecarii, soarele umple toate golurile, iar frunzele reincep sa creasca, cu un strat de protectie stralucitor.

in paragina

Dixie Chicks - Not Ready To Make Nice
Asculta mai multe audio Muzica »

Am lasat totul in paragina. Tot ce are legatura directa cu mine, dar mai ales dorintele si visele. Cele din urma au simtit caldura proaspatei venite, primavara si s-au razvratit. Isi scot crestetele deasupra molozului si ma bazaie.
Fiindca paragina ma caracterizeaza per total. I'm such a wreck. S-ar opri Pamantul din invartire pana as reusi eu sa-mi adun fortele sa duc ceva la capat.
Februarie e de căcat! Mereu lasa urme. Fiindca e o luna in care nu se intampla nimic in afara, si toata energia negativa datorita vremii se zbate intre peretii mintii tale. Reusesti insa cu brio sa ascunzi totul under a evil skin.
Martie, prezinta ipotetic salvarea cu soarele fluffy si warm, care actioneaza de fapt cu coltii de vampir ce-i ies din zambet.
Fiindca iti vine sa bei in continuu doar ca sa mai amani lupta cu sinele. Fiindca e comod sa ne ascundem de noi insine. Si ne cautam scuze ca sa prelungim asteptarea asta in care pana si gandurile sunt bete.
M-as bate cu toti norii negriciosi si fiorosi ca sa ajung la the almighty Sun, dar m-am obsinuit iar sa nu-mi fie bine. Mai rau, incepe sa fie o situatie acceptabila.
Daca nu este bine, este un nimic; un colosal nimic. Iar eu ma cam adancesc in nimicul asta atat de inselator.
I'm gonna wait till a ray of sunshine penetrates my insides.

it's in the ABC of growing up

imogen heap
Asculta mai multe audio Muzica »

Imi trebuie o eternitate pentru a-mi cladi imperiul si doar o secunda si un fir de praf pentru a-l dobori.
Din lumina fac solidul care-l intaresc prin absurd cu umbre. Notiunea de culoare nu e cunoscuta decat de retina care mai departe nu da decat semnale in alb si negru. Gandurile se pierd in prea multi purici cu energie in exces, iar visele au uitat sa mai zambeasca.
Sunetele fac miscari ample, umpland vidul. Pamantescul devine neimaginabil, iar imaginatia nu-si mai gaseste colturi de refugiere.
Patratul si cercul se imbina , dand nastere la un obstacol de netrecut. Petele iau din ce in ce mai mult forma cosmarurilor, iar neuronii se zbat precum niste pesti pe uscat.
Asteptarea momentului potrivit de a vedea curcubeul in adevarata lui splendoare pare doar o lunga baltoaca plina de noroi.
Dansul asta pe loc este de fapt un ticait prelungit pe vesnicie.Tot vidul asta nu releva nimic, doar adanceste profundul din care vreau sa scap de cand am facut cunostinta cu el.
Spatiile goale devin, spre disperarea confortului psihic, niste enigme. Abandonarea si fuga de sine raman singurele solutii, dar atat de dificil de indeplinit!
Fluxul ideilor incepe sa scada, iar eu parca bat campii mereu pe aceeasi tema interminabila...