De ce ne regasim in multe din spusele, ideile altora,in faptele lor, in citate, in imagini, in franturi de suflet ce apartin altei persoane? Mai suntem atat de unici, originali, speciali pe cat ne vroiam? Universul o fi infinit, dar noi i-am facut limite. Fiecare gand de-al nostru a fost mai devreme sau mai tarziu in capul altei persoane. *sigh* Suntem mult prea multi ce respira acelasi aer...
Simone de Beauvoir - She Came To Stay " No, she could find nothing beyond this abstract regret of having nothing to regret" " If she spoke of it, it would become a disquieting and gripping reality, instead of a fleeting mood. Thenceforth,he would have to bear it in mind, even when she herself attached no importance to it."
Iar din M.D. House : " This is not easy, but it is simple " " Being miserable doesn't make you better than others. It just makes you miserable."
Just the thought of tomorrow, makes me want to stick to yesterday.
Viitorul, in viziunea mea egoista, nu suna bine deloc. Da, inca sunt o negativista convinsa. Nu vreau aventuri, nu vreau sa-mi asum vreun risc, nu vreau nimic nou, nu vreau sa exploatez vreun teren necunoscut. Din comoditate, poate, n-as schimba prezentul, bun, rau, cum o fi, cu nicio zi din viitor. N-as da siguranta clipei de fata pe insecuritatea urmatoarei. Da, sunt paranoica si batuta-n cap, dar chiar mi-e frica de ce poate aduce viitorul. Ma inspaimanta mai rau decat gandacii si paianjenii.Am zis!
Da, sunt vinovata! Am pacatuit s-acum trupul isi merita decapitarea, dar macar sufletu-mi merita crutat. Stiu ca merit cele mai groaznice chinuri! Am incercat si singura, dar... n-a fost indeajuns de rau. Mintea nu vrea, insa trupul cere cu masochism moartea. Moartea,da, moartea, cea care reprezinta scaparea divina pentru cei slabi.
Sunt de blamat, pentru c-am cautat vatamarea spiritului in fel si chip. M-am umilit, m-am ranit, m-am negat, m-am dezamagit, m-am mintit, m-am adus la cel mai josnic prag.Realitatea mi-am faurit-o din idei fixe si ganduri ambigue, cu aroma de negativism. Ajunsesem sa cred ca eu chiar reprezint personajul fictiv pe care ma blocasem.
De-acum, insa, totul se schimba. N-o sa-mi mai caut scuze neverosimile si am sa-mi arunc mantia patata de iluzia a ceea ce credeam ca sunt. N-o sa ma mai ascund dupa scutul maturitatii pentru a-mi ascunde frustrarile.N-o sa mai nascocesc depresii pentru intrebarile "existentiale" tipic adolescentine.
Tot ce-am insemnat vreodata pentru mine e pus la indoiala. In ce sa mai cred daca in mine nu pot?
Dincolo de ce-i palpabil, sunt aceeasi eu, un copil naiv si egoist, imbracat in haine de oameni mari. Am fost dintotdeauna aici, retrasa in coltul intunecat.
Cred c-am inteles de ce majoritatea oamenilor vor sa fie iar copii. Cand esti mic, totul e nou si ti se capteaza atentia foarte usor asupra lucrurilor ce te inconjoara. Faptul ca nu pricepi tu prea multe e un alt avantaj, fiindca cu cat cunosti mai mult din ceea ce te inconjoara, cu atat descoperi problemele. La varste fragede nici nu conteaza cat de naiv esti fiindca oricum esti vazut ca un portelan si nimeni nu indrazneste sa-ti faca rau ( generally speaking, unfortunately).
Nu trebuie sa-ti bati capul cu nimic, nu e nevoie sa faci eforturi, totul vine de la sine. Esti absolut fascinat de lume, de oameni, de lucruri pentru ca totu-i nou si nedescoperit. Totul se spulbera cand sufletele naive constientizeaza suflarea noastra apasatoare. Cu cat faci mai multe pana devii adult, cu atat mai rau, spun din proprie experienta. Devenim sictiriti si nu stim de ce oboseala asta devine cronica si nu mai trece. Ne impotmolim in monotonie si ne complacem in situatii ce nu ne ofera nicio satisfactie. Placerea e tot mai greu de gasit din cauza ruginii ce ne mananca sufletele. Nu ne mai gasim alinare decat in vicii. Nici macar lupta pentru supravietuire nu ne face sa ne ridicam capetele deasupra gramezii de gunoi in care ne aflam. Lucrurile care ne aduceau zambetul pe buze odata, acum fac parte din rutina ce ne nimiceste incetul cu incetul. Devenim niste roboti sedati de monotonie, minciuni, dezamagiri.
Mai bine inchizi o pleoapa azi decat sa te gasesti ravasit maine si sa nu stii de ce. Suntem cu totii bolnavi si avem venele pline de indiferenta si plictiseala. De-ncerci sa te cauti, n-o sa-ti dai seama ca tu ai trait acea viata, trupu-ti n-o sa resimta trecerea anilor, ci o sa ramana acelas ceas, cu acelas ticait banal, ce te ameninta cu trecerea timpului. Viata trece pe langa tine fulgerator, iar cand realizezi asta, e deja mult prea tarziu.
Nu poti da timpul inapoi, nu poti stropi totul cu ciocolata pentru a fi mai placut, nici cel mai scump parfum nu poate sa acopere mirosul de putregai din noi. Degeaba ne amagim ca mai exista sanse, ca lucrurile mici conteaza. Nu ne vom schimba, nu se va imbunatati nimic, totul se duce de rapa, iar noi vom ramane tot cu mainile-n san.
Odata si-odata tot o sa plec, cat mai departe si n-am sa ma mai intorc, nici macar cu privirea. N-am sa regret catusi de putin, n-am sa ma mai tem ca slabiciunea va invinge tot din mine si ma va face sa alerg inapoi. Chiar de vantul va bate puternic din fata, chiar daca nimeni si nimic nu va mai fi la fel.
Sunt de parere ca daca un lucru nu merge bine de la inceput, nu are rost sa mai continui. Atunci de ce sunt ipocrita, uitand de "regula" asta a mea, cand e vorba de mine? Sunt o egocentrista fara scapare. De la inceput in relatia cu mine insami n-au fost curcubee si fluturasi, dar am continuat sa ma lupt, sperand c-o sa-mi vina mintea la cap o data si-o data. Inca nu mi-a venit. Tot ma chinui, ma intorc pe dos, dar problema nu face decat sa se agraveze. Uneori simt ca-mi fac in ciuda, abuzand de lucrurile care chiar ma baga tot mai adanc in dispret. O fi teribilism si/sau comportament auto-distructiv.
Aceleasi jucarii ce se vor stricate, toate parca cu aceiasi sclipire rautacioasa in ochi, semanand intre ele, de parca mor si reinvie, cu puterile dublate. Aceleasi pietre ce se bat cap in cap, toate vrand sa fie buricul pamantului, dar nici una recunoscand asta. Semne tot mai mari ce duc spre acelasi drum infundat. Nisipul cu care te minti ca nu-l vei mai lasa sa-ti scape printre degete, doar ca sa te vezi dezamagit si infrant. Aceeasi poveste, imbunatatita, dar acoperita de tot mai multe pete negre.
La o cana de ganduri bune, se adauga doua de ganduri rele, condimentate cu obisnuitul low self-esteem, iesind starea de azi, " hates herself day ". Se recomanda cererea parerii psihologului inainte de folosirea retei.
Ceea ce visam este ce ne dorim cu adevarat? Probabil ca nu si e inspaimantator sa admiti aceasta. Sa fugi inainte de a se prabusi totul e lasitate, sau solutia cea mai buna? Ce te-a multumit azi, nu o va mai face si maine. Vei avea nevoie din ce in ce de mai mult si... mai mult. Incerci sa scapi, dar esti prea departe chiar si pentru asta. Viteza tuturor si rapiditatea cu care trec clipele te coplesesc, fiind un cosmar perpetuu. Nu mai merge sa te prefaci, n-ai scapare. Pustiul sa te ingrijoreze mai mult decat golurile ce se vor umplute. Sa nu regreti cele intamplate, ci cele ce se vor intampla. Cireasa de pe tort este sa vezi sfarsitul chiar de la inceput. Sa privesti lucrurile vechi cu ochi noi te deruteaza, dar... inca e bine.
Bazaitul tantarilor completeaza ecoul gandurilor. Ciupitura, precum un gand la inceput de drum, iti vine s-o zgandari,dar cu cat faci asta mai mult, cu atat se face rana mai mare.
Ironia e ca... vroiam sa fie niste insirari de cuvinte haioase, nu ganduri incoerente si mult prea ambigue. Nici de data asta nu mi-a iesit.
Am un chef nebun de scris, de a inveli iar cuvintele cu intelesuri ascunse, sa le fac ghemotoace, ghemotoace si sa ma joc ca o mâţă cu ele, sa le rostogolesc pana devin idei, sa le desfac in fraze, iar dupa ce termin, sa "vomit" inca un gand uitat pe drum.
Mi-am propus sa nu folosesc niciun " dar" in post-ul asta. Nici macar unul, scapat printre degete. "Dar" arata nehotarare, iar acum sunt sigura ca vreau Vamă, soare, vant, cort, ganduri bete, vin si Folk You.
Ce daca nu-s toate roz? Ce daca nu-s curcubee si zambete peste tot? N-as putea spune ca este vreun inlocuitor pentru acestea, nu e nicio minune, nimic spectaculos. Zilele trec, fara sa stiu sigur de ce si care-i rostul fiecarei clipe si totusi e bine. E bine!
Fiindca nu trebuie sa aiba sens, nu trebuie gandit, fara intrebari sau probleme, raspunsu'-i vanare de vant.
I feel lonely, dar pe un ton chill spre boogie.Not sad, not happy, but in between. Pentru prima oara cred ca pot spune ca nu-s la extreme, ci pe linia de plutire. Am I growing up? *worried face*
Tot simt nevoia sa ma plang si sa zbier si sa urlu cat ma tin plamanii ca nu mai vreaaaaaaau! M-am saturat de acelasi joc imputit, insa mi-e frica sa schimb calea. Mi-e ingrozitor de frica ca ar putea sa fie altfel, ca ar putea sa fie mai bine.
Totul ar fi al naibii de usor, daca nu m-as complace in situatia asta. Desi nemultumita la suprafata, undeva, deep inside, mi-e bine. E totul chill.
Ma bat cap in cap cu tot ce zic si tot ce fac si ma comport ca un copil prost si imatur fiindca nu stiu ce vreau. Efectiv ma scoate din sarite si-ncep sa dau vina pe factori externi, cand EUUUU sunt de vina! Da, eu!
Sunt absolut ingrozita de lucrul pe care obisnuiam sa mi-l doresc cel mai mult. Nu mai stiu unde sunt, ce-o sa fac, cum o sa fac, motivele imi sunt necunoscute de asemenea.. Nu-mi gasesc locul, nu mai gasesc fete cunoscute, desi totul e la fel.Nici macar muzica nu ma mai ajuta. Sunt doar niste versuri si niste sunete pierdute in decor.Sunt pierduta intr-o lume cenusie, iar rasaritul nu il pot vedea. Filmul meu prezinta numai apusuri si din cand in cand o noapte cu luna plina.
E un haos linistit ce ma omoara.. incetul cu incetul. Vreau o furtuna adevarata! Cu tunete si fulgere si-o ploaie torentiala si nori negriciosi si strazi goale...
irascible, hypersensitive, ingenuous, incurable daydreamer, weak, very low self-esteem, always negative thoughts, difficult to deal with, intricate ideas, permanently in need of affection,wishful thinkin', sentimental,nostalgic,easily getting attached to ppl.
