Point of no return

Da, sunt vinovata! Am pacatuit s-acum trupul isi merita decapitarea, dar macar sufletu-mi merita crutat. Stiu ca merit cele mai groaznice chinuri! Am incercat si singura, dar... n-a fost indeajuns de rau. Mintea nu vrea, insa trupul cere cu masochism moartea. Moartea,da, moartea, cea care reprezinta scaparea divina pentru cei slabi.

Sunt de blamat, pentru c-am cautat vatamarea spiritului in fel si chip. M-am umilit, m-am ranit, m-am negat, m-am dezamagit, m-am mintit, m-am adus la cel mai josnic prag.Realitatea mi-am faurit-o din idei fixe si ganduri ambigue, cu aroma de negativism. Ajunsesem sa cred ca eu chiar reprezint personajul fictiv pe care ma blocasem.

De-acum, insa, totul se schimba. N-o sa-mi mai caut scuze neverosimile si am sa-mi arunc mantia patata de iluzia a ceea ce credeam ca sunt. N-o sa ma mai ascund dupa scutul maturitatii pentru a-mi ascunde frustrarile.N-o sa mai nascocesc depresii pentru intrebarile "existentiale" tipic adolescentine.

Tot ce-am insemnat vreodata pentru mine e pus la indoiala. In ce sa mai cred daca in mine nu pot?

Dincolo de ce-i palpabil, sunt aceeasi eu, un copil naiv si egoist, imbracat in haine de oameni mari. Am fost dintotdeauna aici, retrasa in coltul intunecat.