Destruction is a form of creation.

Pe vecie blestemata in ochiul furtunii, in linistea asurzitoare a fricii, mereu in siguranta pe o muchie de cutit.Rafale de amintiri tintesc spre trup, spargandu-se in mii de bucatele, inainte de a putea fi deslusite.Ganduri mai puternice ca taietura unei spade arunca ramasitele unui de mult uitat intreg in cele patru zari. Chiar si infinitul ajunge sa te constranga cand tot ce-a mai ramas din tine sunt dorintele putrezite in gradina fiintei tale. Frunzele-ti poarta zbuciumul in vant, iar petalele sunt singurele care iti pastreaza amprenta pe ele pentru a intra in vesnicie.
Scartaitul coloanei de tinichea cade frant sub povara inutilitatii, iar lumina apusului nu pare decat inca un pas catre sublimul intuneric. Ranile deja nu se mai vindeca, ci doar dizvolva tot ce ar fi putut ramane, din greseala, in istorie.
Praf de pusca pe maini, in trahee si-n stomac. Razboiul e aproape gata,iar soldatii au lasat de mult credinta si dumnezeii in urma, acoperind goliciunea sufletului in mantii imbibate in curaj.Nimeni nu poarta vina bataliei, conflictul s-a aprins subit si nesesizabil, de la un muc de tigara uitat intr-un colt.

You can get what you want or you can just get old

Azi am ajutat un batran cu grave probleme locomotorii sa treaca strada.In loc sa fiu mandra ca in sfarsit sunt de folos cu ceva, oricat de mic acel ceva ar fi, m-a inabusit plansul.
Nu vreau s-ajung in starea aceea deplorabila fara sa-mi dau seama, cu viata intreaga trecuta pe langa mine.Am realizat ca frica mea cea mare legata de viitor se trage din faptul ca nu-mi traiesc prezentul. Momentul de fata(in cazul meu)nu exista pentru a conta, ci pentru a deveni trecut.
Yes, I'm a coward and a quitter. Complain is all I know to do. Orh, women! *rolling eyes*

I wish...

Billy Joel - Vienna

Asculta mai multe audio diverse

Necrolog

Am reajuns in perioada aia in care-mi aduc aminte ca sunt un copac fara o radacina.O radacina pe care mi-ai smuls-o inainte sa stiu ca sunt un copac.
In toti anii astia, mi-ai fost ca un strain. Nu te-am cunoscut deloc, nu m-ai lasat sa ma apropii. Te stiu din povesti, din amintiri trecatoare si din fotografii.Nu m-ai marcat cu absolut nimic, cel putin nu cum ar fi trebuit. In schimb m-ai golit cu absenta ta.
Mi-e frica ca n-o sa-mi fie dor. De fapt, nici nu stiu cum e sa-mi fie dor de tine.Nu ai fost niciodata aici, nu ai stiut nimic din ce mi s-a intamplat, prin ce treceam. Vizite formale, intrebarile obisnuite si multa raceala.
Ma-ngrozeste faptul ca o sa mori singur, c-o sa aflu prea tarziu si atunci vestea ma va lasa nepasatoare. Trupu-ti va fi fost bagat de mult sub pamantul rece, iar ultimii oameni "alaturi" vor fi niste gropari anonimi.
Ma trezesc plangand dupa tine, dupa ce ar fi fost normal sa insemni pentru mine. Mi-ai zdruncinat realitatea mult prea devreme, pe cand copilul din mine inca tanjea dupa perfectiune.
Cateodata uit cum arati si ma sperie, dar apoi imi aduc aminte ca degeaba iti stiu chipul, daca sufletul tau imi e necunoscut.
Imi voi continua existenta cu golul creat de tine adancindu-se din ce in ce mai mult si tot eu voi iesi in pierdere la capat de drum, fiindca stiu adevarul,crudul adevar.
Chiar de-as vrea sa mai incerc, nu vad rostul. Folosesti cuvinte carora nu le stii sensul, pretinzi ca ai sentimente fata de mine pe care nu le vei cunoaste in veci. Eu nu vreau sa te mint frumos. Imi esti indiferent si totusi ma doare.

Nu, nu-ti voi spune niciodata lucrurile acestea. Gandurile mele nu ar face decat sa te impovareze tardiv. Poate c-ar fi mai bine sa te las sa iti traiesti lipsurile nevociferate, la fel cum eu le inec pe ale mele si sa pastram pentru suprafata doar un zambet fals, pentru a pastra aparentele.

Frustrare

Ma enerveaza cum nimic nu mai este special si nepretuit in ziua de azi. Ma enerveaza cum toata lumea scrie profund, cu aceleasi metafore si comparatii obosite. Culmea, toate sunt xeroxuri telepatice, fiindca aparent nimeni nu copiaza pe nimeni. Ma enerveaza cum nu mai exista suficient loc pe pamant si pentru deosebit. Cu totii avem minti stralucite, stim sa ne folosim atuu-rile cu indemanare. Ba mai mult, cu totii avem simt artistic! Putem descrie tot ce simtim in cuvinte pompoase, in detaliu.Tot ceea ce-am vazut sau vom vedea este deja in fotografii. De ce ne mai obosim sa mai traim? Avem viata pusa pe tava, chiar sub nasul nostru.

Nu mai stim ce-i aia pudoare, subiecte tabu, mass-media ne-a distrus inocenta. Toata lumea are parte de libertate, de tigari, alcool si droguri. Fiecare-n parte are lumea la picioare. Nu mai gustam la fel iesirile "in lume", pana si calatoriile au devenit parte din monotonie.Nu trebuie sa ne mai obosim sa descoperim ceva, totul este deja uzat. Nu mai stim ce e aia distractie, si-n loc s-o cautam in noi, aruncam vina asupra vietii, pe care tot noi am modelat-o, cu mainile si mintea.
Copilaria este confundata cu adolescenta, iar aceasta cu maturitatea. Pierdem atat de multe pe drum si nu ne trezim decat atunci cand ajungem "mari", realizandu-ne nefericirea si faptul ca suntem incompleti.
Clipele se dau de-a dura, iar noi nici nu incercam macar sa ramanem in istorie. Trairea clipei de fata nu rezolva nimic daca ne ofera doar o fericire trecatoare, lasand un gol imens in urma ei.

Am generalizat aiurea, stiu. A fost pentru efect, pentru a ascunde egocentrismul din fraze.Mi-e frica de prezent si de viitor. Vad cum zi de zi lumea se degradeaza, usor, usor se dezintegreaza si ma gandesc cu groaza la viitorul plin de pustiul din noi rasfrant asupra lumii.


La fiecare ascultare, melodia asta imi reaminteste toate astea si ma rascoleste.


Asculta mai multe audio Muzica

Mini autoanaliza

Am fost, sunt si voi ramane cea din umbra. Ma bucur de neutralitatea si calmul ce-mi ofera aceasta pozitie. Raman un pion mut si prafuit, desi as putea da sah mat de cele mai multe ori. Prin tacerea-mi, nu am obtinut vreun aer misterios, sunt mai mult o carte deschisa, iar trairile interioare sunt puse in scena intr-o sala plina de spectatori.Oh, de-as putea o viata-ntreaga sa observ, fara sa fiu observata... sa fiu inconjurata de lume, dar sa nu am contact cu nimeni..

Sunt cel mai bun ascultator, uneori chiar cel mai bun confident din cauza memoriei proaste. Sunt o suma de caracteristici, numite calitati pentru ceilalti si defecte pentru mine. Desi corpu-mi traieste pentru ceilalti, sunt o narcisista egoista care pretinde ca se detesta. Imi apar cu valtoare ideile mele de capatai, dar le calc in picioare cu fiecare ocazie oferita. Corpu-mi zvacneste dupa drumul catre indeplinirea dorintelor, dar mintea-mi lenesa si fricoasa e blocata la linia de start.

Ii analizez pe cei din juru-mi,dar cel mai mult pe mine. Sunt obsedata de a-mi gasi linistea interioara prin vindecarea gandurilor negative si complicate fara rost.Am incercat calea maturizarii, dar in loc de vreo imbunatatire am gasit probleme si mai mari.

Sunt o liber-cugetatoare trista de fel, din motivele cele mai gresite. Dupa ce mi s-a spus de nenumarate ori, am ajuns si eu sa cred ca am un potential mare irosit sub o carapace de caracter limitat.





Asculta mai multe audio Muzica

Life happened

Am lasat o lume d-afara sa ma doboare, i-am inspirat aerul rece s-am simtit cum incet, incet patrunde pana-n maduva. I-am ascultat strigatele din ceasurile tarzii ale noptii si m-am lasat captivata de dansul melancolic al felinarelor. Soaptele mi le-am uitat in zbuciumul noptii, parul in bataia vantului, ochii in lucirea lunii.
M-am lasat influentata de corpuri straine si de sunete mult prea indepartate. Mi-am lasat peretii denivelati in urma, cu privirea-mi atintita spre cel mai apropiat refugiu, un loc oarecare. Alergam fara sa-mi misc picioarele, iar tinta era de neatins. Treceam ca o stafie prin cladiri si oameni fara contur.Simturile-mi erau pierdute, la fel si mintea.
Insetata de a ajunge la destinatie, n-am simtit cum drumul ma transformase intr-un recipient de tinichea cu-n continut imprastiat. Degeaba mai priveam in urma,eram pe-o straduta cu sens unic.Sa-ncerc sa ma readuc la viata?S-o iau pe-o poteca laturalnica? Drumul e de abia la inceput,iar eu sunt deja pierduta.

Point of no return

Da, sunt vinovata! Am pacatuit s-acum trupul isi merita decapitarea, dar macar sufletu-mi merita crutat. Stiu ca merit cele mai groaznice chinuri! Am incercat si singura, dar... n-a fost indeajuns de rau. Mintea nu vrea, insa trupul cere cu masochism moartea. Moartea,da, moartea, cea care reprezinta scaparea divina pentru cei slabi.

Sunt de blamat, pentru c-am cautat vatamarea spiritului in fel si chip. M-am umilit, m-am ranit, m-am negat, m-am dezamagit, m-am mintit, m-am adus la cel mai josnic prag.Realitatea mi-am faurit-o din idei fixe si ganduri ambigue, cu aroma de negativism. Ajunsesem sa cred ca eu chiar reprezint personajul fictiv pe care ma blocasem.

De-acum, insa, totul se schimba. N-o sa-mi mai caut scuze neverosimile si am sa-mi arunc mantia patata de iluzia a ceea ce credeam ca sunt. N-o sa ma mai ascund dupa scutul maturitatii pentru a-mi ascunde frustrarile.N-o sa mai nascocesc depresii pentru intrebarile "existentiale" tipic adolescentine.

Tot ce-am insemnat vreodata pentru mine e pus la indoiala. In ce sa mai cred daca in mine nu pot?

Dincolo de ce-i palpabil, sunt aceeasi eu, un copil naiv si egoist, imbracat in haine de oameni mari. Am fost dintotdeauna aici, retrasa in coltul intunecat.

If not now, then where?

Cred c-am inteles de ce majoritatea oamenilor vor sa fie iar copii. Cand esti mic, totul e nou si ti se capteaza atentia foarte usor asupra lucrurilor ce te inconjoara. Faptul ca nu pricepi tu prea multe e un alt avantaj, fiindca cu cat cunosti mai mult din ceea ce te inconjoara, cu atat descoperi problemele. La varste fragede nici nu conteaza cat de naiv esti fiindca oricum esti vazut ca un portelan si nimeni nu indrazneste sa-ti faca rau ( generally speaking, unfortunately).

Nu trebuie sa-ti bati capul cu nimic, nu e nevoie sa faci eforturi, totul vine de la sine. Esti absolut fascinat de lume, de oameni, de lucruri pentru ca totu-i nou si nedescoperit. Totul se spulbera cand sufletele naive constientizeaza suflarea noastra apasatoare.
Cu cat faci mai multe pana devii adult, cu atat mai rau, spun din proprie experienta. Devenim sictiriti si nu stim de ce oboseala asta devine cronica si nu mai trece. Ne impotmolim in monotonie si ne complacem in situatii ce nu ne ofera nicio satisfactie. Placerea e tot mai greu de gasit din cauza ruginii ce ne mananca sufletele. Nu ne mai gasim alinare decat in vicii. Nici macar lupta pentru supravietuire nu ne face sa ne ridicam capetele deasupra gramezii de gunoi in care ne aflam. Lucrurile care ne aduceau zambetul pe buze odata, acum fac parte din rutina ce ne nimiceste incetul cu incetul. Devenim niste roboti sedati de monotonie, minciuni, dezamagiri.

Mai bine inchizi o pleoapa azi decat sa te gasesti ravasit maine si sa nu stii de ce. Suntem cu totii bolnavi si avem venele pline de indiferenta si plictiseala. De-ncerci sa te cauti, n-o sa-ti dai seama ca tu ai trait acea viata, trupu-ti n-o sa resimta trecerea anilor, ci o sa ramana acelas ceas, cu acelas ticait banal, ce te ameninta cu trecerea timpului. Viata trece pe langa tine fulgerator, iar cand realizezi asta, e deja mult prea tarziu.

Nu poti da timpul inapoi, nu poti stropi totul cu ciocolata pentru a fi mai placut, nici cel mai scump parfum nu poate sa acopere mirosul de putregai din noi. Degeaba ne amagim ca mai exista sanse, ca lucrurile mici conteaza. Nu ne vom schimba, nu se va imbunatati nimic, totul se duce de rapa, iar noi vom ramane tot cu mainile-n san.


Tracy Chapman - Almost
Asculta mai multe audio Muzica

Another bruise to try and hide

Sunt de parere ca daca un lucru nu merge bine de la inceput, nu are rost sa mai continui. Atunci de ce sunt ipocrita, uitand de "regula" asta a mea, cand e vorba de mine? Sunt o egocentrista fara scapare. De la inceput in relatia cu mine insami n-au fost curcubee si fluturasi, dar am continuat sa ma lupt, sperand c-o sa-mi vina mintea la cap o data si-o data. Inca nu mi-a venit. Tot ma chinui, ma intorc pe dos, dar problema nu face decat sa se agraveze. Uneori simt ca-mi fac in ciuda, abuzand de lucrurile care chiar ma baga tot mai adanc in dispret. O fi teribilism si/sau comportament auto-distructiv.

Aceleasi jucarii ce se vor stricate, toate parca cu aceiasi sclipire rautacioasa in ochi, semanand intre ele, de parca mor si reinvie, cu puterile dublate. Aceleasi pietre ce se bat cap in cap, toate vrand sa fie buricul pamantului, dar nici una recunoscand asta. Semne tot mai mari ce duc spre acelasi drum infundat. Nisipul cu care te minti ca nu-l vei mai lasa sa-ti scape printre degete, doar ca sa te vezi dezamagit si infrant. Aceeasi poveste, imbunatatita, dar acoperita de tot mai multe pete negre.

La o cana de ganduri bune, se adauga doua de ganduri rele, condimentate cu obisnuitul low self-esteem, iesind starea de azi, " hates herself day ". Se recomanda cererea parerii psihologului inainte de folosirea retei.


Savage Garden - Two beds and a coffee machine
Asculta mai multe audio Muzica

drumul spre pierzanie

Ceea ce visam este ce ne dorim cu adevarat? Probabil ca nu si e inspaimantator sa admiti aceasta. Sa fugi inainte de a se prabusi totul e lasitate, sau solutia cea mai buna? Ce te-a multumit azi, nu o va mai face si maine. Vei avea nevoie din ce in ce de mai mult si... mai mult. Incerci sa scapi, dar esti prea departe chiar si pentru asta. Viteza tuturor si rapiditatea cu care trec clipele te coplesesc, fiind un cosmar perpetuu. Nu mai merge sa te prefaci, n-ai scapare. Pustiul sa te ingrijoreze mai mult decat golurile ce se vor umplute. Sa nu regreti cele intamplate, ci cele ce se vor intampla. Cireasa de pe tort este sa vezi sfarsitul chiar de la inceput. Sa privesti lucrurile vechi cu ochi noi te deruteaza, dar... inca e bine.

Bazaitul tantarilor completeaza ecoul gandurilor. Ciupitura, precum un gand la inceput de drum, iti vine s-o zgandari,dar cu cat faci asta mai mult, cu atat se face rana mai mare.

Ironia e ca... vroiam sa fie niste insirari de cuvinte haioase, nu ganduri incoerente si mult prea ambigue. Nici de data asta nu mi-a iesit.

barely making sense

Ma pacalesc pe mine insami. Cad in capcanele propriilor mele jocuri. Ma pedepsesc.

Omor parti in mine ce nu mai pot fi inlocuite si astfel maresc numarul spatiilor goale, eu devenind in timp un vid. De multe ori ma gasesc zacand la pamant, in propriul sange, de abia miscandu-ma, dar cu-n zambet al unui om satisfacut intiparit pe fata. Poate nu numai eu sunt faptasul, poate o intreaga "mafie" e pe "urmele" mele, dar astea sunt doar scuze cu care ma mint, subestimandu-ma, crezand ca pot sa fiu pacalita in asemenea fel de subconstient.
Sunt o degeaba-ista. Fac degeaba umbra pamantului.

Dar, ce-ar fi daca din umbra as deveni corp? Daca din praf as deveni materie? Daca dintr-o masca as deveni un actor? Daca din fugar as deveni statornic? Daca dintr-o minciuna invelita in zahar as deveni un adevar invelit in ciocolata? Daca dintr-o fiinta muribunda as deveni un nou-nascut?

As putea sa fiu propriul idol intr-o lume pe care o pot accesa doar visand? Ar putea viata sa ma exileze din imperiul ei si s-o pot vedea, fara sa pot interveni, nici macar in batalii, nici la vreme de furtuna?

Vreau sa vad soarele chiar de este ascuns de norii negriciosi, vreau sa nu mai cred ca ploaia poate dura o vesnicie. Vreau porumbei albi sa zboare inauntrul meu . Nu mai vreau sa stiu ca pot renaste, ca sunt in stare sa ma ridic din coma, doar sa traiesc.

rootless tree

Tapinarii - Procust
Asculta mai multe audio Muzica »


Sunt un pseudo-copacel, fara radacini, ridicat din drama, cu o fundatie ipotetica umpluta cu nimic. Obligat sa creasca mare si puternic, fara sprijin, se agata de cele mai marunte probabilitati, fara a se asigura de stabilitatea lor. De cele mai multe ori esueaza.
De aceea, trunchiul este fragil si vulnerabil la orice adiere a vantului. Multele sinuozitati arata nesiguranta, nenumaratele razgandiri si intoarcerile din drum. Crustaturile aspre reprezinta urmele lasate de trecatori sau chiar de parazitii interiori.
Se hraneste din lucrurile mici, cu raze de soare, cu priviri calde si colorate, dar mai ales cu afectiune .
Ramurile ii sunt tremurande, iar fosnetul frunzelor da de gol fluxul abundent al gandurilor. In "coama" se regasesc actiunile ce se petrec in spatele zidului, iesite la suprafata, dand totul pe fata.
Canale impodobesc interiorul trunchiului, impleticindu-se si innodandu-se, formand un labirint in care sinele se pierde
Copacelul nu se afla niciodata pe pamant, el pluteste in vid, osciland intre nori si poluare.
In vremuri de aspre furtuni tot copacul se inconvoaie si incearca sa-si construiasca un baraj, dar nu face decat sa se deschida si sa lase seva sa se risipeasca.
Pasarile zabovesc rar pe crengi, iar cuiburile sunt de abia cunoscute de catre lemnul crud.
Trece prin anotimpuri mutat, rascolit si golit, insa primavara este anotimpul vindecarii, soarele umple toate golurile, iar frunzele reincep sa creasca, cu un strat de protectie stralucitor.

losing pieces of mind

Placebo - Teenage Angst [ piano version]
Asculta mai multe audio Muzica »

Sunt iar noua in propria-mi viata. O straina printre multimea de nerecunoscut.

A cazut o singura caramida din zid, apoi celelalte nu s-au lasat mai prejos si au urmat-o, iar acum sunt iarasi goala in fata tuturor. La picioarele voastre,in incercarea disperata de a-mi ingropa inima.

Jocului i-am pierdut iarasi cararea. Cum sa mai tintesc iar spre ea daca n-a lasat nicio urma?

Nu mai gasesc parte din mine nevatamata.

Cum as putea sa privesc inainte cand in loc de ochi am gauri?

Daca in momentul asta as fi o foaie, ea ar fi toata fasii. Sunt rupta in mii de bucatele, fara pic tandrete, de niste maini nemiloase.

Putinele alinari ce mi se infatiseaza nu fac decat sa agraveze permanenta stare de inutilitate.

Ranile nu sunt decat niste cratere imense carora nu le mai pot gasi sfarsitul.

Cuvintele nu au niciun sens, ele doar sunt pe post de intarziere a gandurilor ce ma condamna la singuratate eterna.

Spatiile libere aduc cu ele liniste si calmitate.

Noaptea devine cosmarul,dar in acelasi timp raiul meu.O data cu ea sufletul mi se incarneaza in spiritul ce-mi reproseaza fiecare miscare, litera, orice pas ( " You're the part of me that I don't wanna see" ), dar apoi tot ea imi aduce uitarea a ceea ce-am fost pe timpul zilei, uitarea tuturor privirilor ce imi iau tot ce e bun din mine, fetele ce ma fac sa ma ascund in adancime.

Vanturile toate cele aspre care bat in mine din fiecare parte, nelasandu-mi loc de ascuns, ma fac sa realizez ca nu mai sunt un obstacol atat de greu de doborat. Mi-am format radacini destul de groase, iar acum ma pot compara cu un stalp. Cu acel stalp pe care il dispretuiesc si caruia i-am promis ca n-o sa devin ca el, ca sunt mai buna decat va putea el fi vreodata. Nu arat decat nepasare acum, nepasarea aia care ma aduce tot mai aproape de notiunea de adult.Pot sa scuip pe ea? Desigur!

Eu vreau doar sa ma joc...

because you're fragile and I'm weak

Un joc ce se intinde peste mari si vai, pretutindeni in vazduh, o incovoiala de idei, ce au fost o data unite, acum desirata precum un lant cu margele. Dar eu am sa iau siragul gandurilor ce s-au respins instantaneu si-am sa ne fac un fular cu ochiuri mici si vioaie.N-am sa las nimic sa-mi scape, niciun fir rebel n-o sa-mi strice jocul.

O lumina mai puternica decat cea de la soare mi te-a adus dormind ca un prunc si te-a lasat in grija ochilor mei protectori. Te-am infasurat cu-n capat al bucatii de material crosetata de mine in jurul gatului, celalalt capat revenind gatului meu. Ne unea ceva acum.
Cand pleoapele ti s-au deschis, iar creierul a constientizat unde te aflii am inteles ca trebuie sa-mi duc la capat planul. Sub privirile tale ingrozite mi-am jupuit pielea de vie pentru o purificare completa si m-am daruit tie lipsindu-ma de tot ce-i omenesc.

is it just my fault?

A trebuit sa ma reintorc ca sa-mi dau seama ca desi au trecut ani, lucrurile nu s-au schimbat, eu inca mai am urmele celor intamplate atunci, tu inca mai esti legat de ale tale caracteristici ce pe mine nu ma incanta sub nicio forma si nu exista o cale placuta de a continua.
Desi aproape-mi daramasem zidul pentru tine, soarta mi-a demonstrat inca o data ca nu sunt negativista degeaba si ca e doar o forma de auto-aparare. Parca ne si vedeam iar sub copac, ascunzandu-ne de razele de soare primavaratice,acum 2 ani, cu aceleasi probleme, mai trecuti prin viata si mai uitati in noi.
N-o sa-mi repet greseala, am invatat cand trebuie sa renunt, sper sa ma invat si cu repezeala de acum in colo, ca de la ea pornesc toate. Ar mai trebui sa pricep clar ca a doua oara nu poate fi mai bine.
Per total, simt ca ma pierd, ma evapor intr-un aer destul de multumitor, dar parca prea rupt de realitate. Razele soarelui inca imi incalzesc zambetul, dar ceva incepe sa inghete in mine. Oamenii imi par tot mai departe, de neatins, nici cu pamantul nu am contact datorita faptului ca levitez, iar fata de mine devin tot mai invizibila, de neluat in considerare.Doar o pata neagra pe orbita. Traiesc undeva in interior, adanc, uitand de toti si toate, cuibarita in abisul sufletului meu, acela ce se transforma intr-o piatra rece si tot mai grea din cauze externe.Partea aceasta face contrast teribil cu exteriorul care e extrem de calduros si plin de viata, toata un zambet.
Cred ca m-am blocat pe undeva, in drumul spre fericire. Trebuia sa se intample si ceva prost, prea venise caldura dintr-o data. Dar... imi revin eu! S-am sa fiu iar o raza de soare ce-o sa strabata prin toti si toate pana cand imi voi construi singura imperiul mult visat. Oamenii nu sunt fiinte pe care te poti baza.

indecizia ce urla in mine

Am gasit portita salvatoare. Mi-a aparut ca luminita de la capatul tunelului in fata si mi-a aratat calea spre o lume mai buna. Pentru a nu-mi strica cumva reputatia de masochista considerabila mi-am complicat mintea si calea ce mi s-au infatisat in fata ochilor, bagandu-mi in vene doze zilnice de trecut.Pentru ca povestioara sa fie si mai incitanta oscilam intre diferitele stari, cea in care faceam un pas spre acea usa, acea in care stateam pe loc si cea in care dadeam inapoi. Deci si prin urmare sunt doar cu extrem de putin mai in fata, comparand cu starea de pana acum.

Cum procedez? Calea imi arata lumina, atragatoare si nerabdatoare sa ma aiba in primire, pentru un timp o venerez si-o vad ca pe o salvare, iar apoi mintea mea lucreaza intens si imi spune ca nu-i bine ce fac, ca o sa fiu mult prea fericita si ca nu trebuie sa se intample asta. Ne place "aventura", sa traim viata "intens", isn't it? *sarcastic grin*

Tind sa aleg a risca, a ma adventura iar prin noroi si uragane,prin minciuni si plansete, prin griji si certuri, doar fiindca am fost obisnuita, deci iar ajung la concluzia ca mi-e frica sa-mi fie bine( sau de schimbare) fiindca nu mi s-a intamplat asta. Dar apoi iar ajung la lumina si ma imbie in razele-i calde si ma atrage.Raman pe neutru.

Ce-i de facut? Sa ma lupt cu mine? Nu ca intervine iar frica.Sa cer ajutor? Nu ca mandria si orgoliul sunt prea mari. Sa renunt a mai dori lumina? Nu ca as ramane fara niciun scop in viata. Sa raman cu mine insami, la nivelul de neutralitate? Nu fiindca vreau una din doua. Sa sper ca acea parte negativa va deveni lumina? Poate, dar putin probabil, neincrederea scazand in ultimul timp aproape de minimum. Sa iau in primire lumina ? Poate.

My mind is my worst nightmare ever.

P.S. : Probabil singurul post din care nu s-a inteles exact despre ce e vorba. Na, Niko, I can do that too! *phhhhhhbt*




Damien Rice - Volcano
Asculta mai multe audio Muzica »

dezastrul ce l-a provocat explozia unei vieti

M-am aruncat pentru prima oara cu capul inainte in nestiut. Am riscat pentru ceva ce nu promitea absolut nimic.M-am luptat din greu cu toata fiinta mea,am dus o lupta anevoioasa.Da, intradevar, am obtinut ceea ce am vrut, dar asta doar la suprafata. In profunzime sunt in acelasi punct ca inainte de a incepe lupta. Nu regret chiar atat de mult toata perioada prin care am trecut, fiindca mi-a adus multe lucruri noi, m-am descoperit pe mine, mi-am mai dat seama de cum e de fapt lumea si viata, dar as fi preferat monotonia. Prefer ceva stabil, cu nuante de adventura si naivitate, dar in sine sa ramana tot calmitatea.Un joc, facut din copilarisme si profunzime, seriozitate ascunsa sub zambete, un dans plin de iubire ce izvoraste din noi.

Cum zicea si hybrida, a doua oara nu mai e la fel. S-au pierdut prea multe, iar eu m-am saturat si nu mai am putere sa incerc de una singura sa le repar sau sa le refac. Speranta inca o am, dar visul fara realizare materiala e doar o iluzie. Inca mai vad calea pe care ar trebui sa decurga lucrurile astfel incat sa ma multumeasca oarecum, dar nu am atata putere de convingere si mai ales nu atata incredere in mine incat sa-l aduc si pe el pe acel drum.

Vesnic nemultumita. Oare asta sa-mi fie raspunsul la intrebarile cele mai de pret si cauza a actiunilor mele? Sunt om, vreau mult, mult mai mult si din pacate cer lucruri aproape imposibile, ce le am doar cand visez cu ochii deschisi.

Mi-e groaza de asteptare aia indelungata ce ar putea sa-mi aduca si ceea ce vreau, mai ales fiindca nu pot sa-i stiu sfarsitul , daca voi avea sau nu parte de visul implinit.

Mi-ar placea sa-mi stiu viitorul...sau ceea ce gandesc oamenii. Suna ca un om care nu se bucura de viata, dar cam asa sunt. Monotona, calma si stabila. Sau poate doar nerabdarea mi-a intrat prea adanc in minte.

and supergirls just fly

Mi-as dori sa am atata putere mintala si perseverenta plus multe alte calitati incat sa fac ceea ce-mi propun sau chiar doresc. La mine , din pacate, mai toate dorintele raman in acelasi stadiu, neimplinite. De cele mai multe ori, daca mi se implineste vreun vis sau vreo dorinta arzatoare se intampla printr-un fapt suspect si neajutat de catre mine .


Mi-as mai dori sa fiu atat de culta si sa am atata inteligenta incat sa ma uimesc si pe mine insami. Sau sa fiu atat de citita incat sa stiu o multime de quote-uri si de nume de carti ( da, ca-n " Finding Forrester" - revazut azi filmul ). Sa am pur si simplu ceva deosebit cu care sa ma pot lauda, iar chestiunea aceea sa fie atat de speciala incat sa acopere celelalte defecte.


Ma simt o fiinta stearsa, nesemnificativa, un bondoc nedemn de bagat in seama.Copil frustrat care cu toate deformarile corporale ce si le face incearca sa se accepte pe sine, sa-si gaseasca ceva deosebit. Intr-un timp, credeam ca pe dinauntru sunt intr-o mica masura deosebita. Am descoperit ca pana la urma s-a dovedit a fi un defect faptul ca sunt prea sufletista and all that bullshit.


Deci ce-i de facut?! Sa astept. Sa rabd. Sa cresc mare si sa-mi vina mintea de tot la cap si sa ma accept asa, not special, cum sunt. Mai tre sa fie si oameni d-astia, isn't it?

Poate.. ?

Poate inca-i mica si nu stie ce vrea exact. Poate ca are impresia ca ar putea salva lumea. Poate ca inca e atat de naiva incat sa creada cu adevarat in pace si in dragoste pura. Poate ca a descoperit lumea rece si rea din afara prea devreme si acum sufera consencintele impacientarii ei. Poate ca vrea sa evolueze si sa treaca spre trepte tot mai inalte, dar ii este frica de schimbare.Poate ca ar vrea cateodata sa ramana intr-un anumit moment si-ntr-un anumit loc in care cunoaste prezentul, cunoaste imprejurimile si stie ca nimic rau nu are sa i se intample. Poate ca are nevoie de mai multe imbratisari pe zi decat altii, poate ca nevoia de afectiune este mai acuta decat la majoritatea si poate nu sunt doar niste mofturi de copil razgaiat. Poate ca incearca sa se dezvolte, bagandu-si nasul in treburi de adulti si facand ceea ce fac si ei, nereusind, insa.Poate ca ravneste dupa o libertate deplina, dar poate nu ar sti sa se bucure de ea pe deplin. Poate ca vrea un milion de lucruri materiale, dar poate ca daca le-ar avea si-ar da seama ca nu sunt de ajuns pentru a o face fericita. Poate isi da seama ca fericirea consta in lucruri marunte,dar inca nu a gasit modalitatea care o ar multumi-o pe deplin.Poate ca realizeaza un milion de chestii, dar nu le poate pune in aplicare. Poate inca nu si-a gasit rostul. Poate ii place sa se joace in noroi si sa se arunce in furtuni groaznice, desi deseori neaga.Poate incearca sa refuse sa creada ca nimic nu se va mai imbunatati, sau ca probabil nu-si va gasi niciodata fericirea deplina.

Poate ca totul ar fi mai simplu daca nu si-ar mai bate capul atat pe probleme nesemnificative.

man invented language to satisfy his deep need to complain

The Perishers -Pills
Asculta mai multe audio Muzica »

Am inceput sa vad in fumat o eliberare. Vad o actiune tot mai diferita cu cat ma schimb eu intr-o persoana mai rece. Ma simt pe dinauntru goala. Fumul acela parca-mi conduce gandurile spre un nivel mai inalt si imi pastreaza profunzimea. Tragand din tigara intra in mine chimicale, ca apoi sa iasa tot ceea ce nu mai am nevoie, putin cate putin, tigara dupa tigara.

Visele imi par tot mai nerabdatoare, dorinta de a-mi fi bine tot mai arzatoare, mintea mi se grabeste, insa trupul si ceea ce ma inconjoara stagneaza si imi accentueaza noua stare de oarecum nepasare.

Am nevoie de timp cu mine, am nevoie sa ma indepartez de toti. Sa raman doar eu si cu gandurile mele, doar noi, singuratice, zburdand iarasi pe campia plina de iluzii si sperante desarte.

Mi-e frica ca daca ma incapatanez si raman in joc, o sa devin ceea ce imi face greata, anume nepasatoare si apoi iar v-a trebui sa ma lupt cu mine sa ma salvez si sa ma readuc pe calea afectiunii si a viselor.

Si da, pot. I can really fuckin' do it! Sunt mai puternica decat m-as fi asteptat. Nu stiam ca se ascunde in mine o vointa atat de mare incat resuseste sa duca la lucruri neimaginabile. Da, Coelho zicea bine " Cand iti doresti ceva cu adevarat, tot Universul conspira la indeplinirea dorintei tale". Asta mi s-a intamplat. Poate n-a fost prima data, dar de data asta am observat-o.

As mai avea nevoie sa ma deschid cuiva, sa gasesc pe cineva capabil sa asculte si sa inteleaga, poate chiar sa aiba o parere despre cum mi-as vomita eu sufletul. Am tinut prea multe, s-au intamplat mult prea multe. Mi-a ajuns pana peste cap.

Poate am nevoie doar de mine.

But, still " I need lies to make it through the day."