ma tot scald intr-o pasiune ce nu mai trece.

Ma insel pe mine insami. Ma joc cu mintea mea, cu timpul meu. Am ales sa stau in loc, desi constienta ca n-o sa duca la nimic, poate doar la un regres inevitabil.Dau dovada de foarte multa prostie, dar si de incapatanare, dupa ce am ales de atatea ori stagnarea, sperand, in naivitatea mea, in
Bratele ce odata le adoram acum parca sunt straine, fara pic de sange, fara caldura de care eram dependenta o data. Poate cand te vad eu inca visez la ce insemnai atunci, poate ma incapatanez sa vad in tine idealul, poate tu esti singura craca disponibila a copacului realitatii.Poate starea asta de nesatisfacere ma mentine pe linia de plutire.
Simt ca nu mai pot ramane aici, imi sunt mult prea cunoscute toate situatiile ce m-au ranit si le simt rasuflarea atat de aproape de ceafa mea. Se reapropie , iar mintea ma previne, insa eu raman ca o statuie de piatra cu un zambet fals intiparit pe fata.
Nu pot sa ma mai mint.Nu mai vreau asta. Nu o sa mai fie bine, cum de atatea ori am incercat si-apoi mi s-a dovedit lucrul asta.

P.S.: Lack of words, sowy. Prea multe ganduri ce nu ies deloc intr-o forma placuta din cap.