Simt cum alunec departe de lume si ma inec tot mai mult in mine. Imi umplu capul cu prostii, ocazional cu imagini ale viitorului nerealizabil. Nu mai traiesc in trecut, insa parca nici in viitor lumea nu arata promitator.
Aceleasi cortine cenusii in care ma invaluiesc mult prea des in fiecare luna, spectatorii, desi mai mereu altii, tot putin invizibili. Mucegai si un miros tare, sala atat de mare si de rece, ma silesc sa fug tot mai mult in mine. Pe zi ce trece, intr-un colt din ce in ce mai intunecat si indepartat.
Chiar daca as avea motive sa ies la suprafata, nu le-as vedea, sunt prea orbita de inventata drama ce-mi sta in cale mai rau decat o ceata densa. Motive sa ma comport 24/7 ca un copchil prost si cica depresiv iar nu am, dar pentru asta mi-a ramas imaginatia. Combinata cu negativismul meu de nepatruns pot face un amestec aproape fatal pentru unele parti din mine.
Potentialele scapari le transform in obsesii, ce ajung sa ma inchida tot mai mult in cochilie.
E ca si cum as inota ani intregi intr-un ocean, constienta fiind ca nu e decat in mintea mea si ca nu ma duce nicaieri.
Prefer sa fiu goala, sa ma descotorosesc de cele bune si rele si sa...plutesc.
P.S.: Cum imi promisesem, post siropos in care fac ce stiu eu mai bine ( sa ma plang) si mananc mult cacat. Plus, ca sa va destind, un scurt-metraj genial.
Luna Pătrată împlinește 15 ani!
Acum o lună
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu