The way cookie crumbles

Pana si cuvintele fug.. departe... fug.
Fuga asta pare atat de tentanta si totusi atat de plina de galme si de noduri, incat mi-e c-o sa raman blocata chiar si-n fuga. Ce ironie a sortii!

Am intrat in viata din plin, fara anestezie, fara sa fi citit prescriptiile inainte si m-am dus cu capul inainte. M-am lovit prea tare ca sa-mi amintesc drumul, apoi niste stranii umbre sopteau dubios. Cand peretii au inceput sa se stranga in jurul meu, mi-am dat seama ca iar gresisem gaura
.
Devenisem propriul mascarici, dar vocile din cap pareau sa nu se distreze. Nu incetau a-mi tine morala, iar luminile imi exploatau retina, facand un ring de dans din radacinile ideilor.

Petele de pe tavan se tot mareau, cu cat pierdeam tot mai mult din mine. Imi lasasem in vant trupul. O fasie de materie se mai tinea de pamant, zbierand muţeşte in van. Valurile mi-au soptit ca nu mai eram eu. S-atunci am plecat, fara sa clipesc, insa dupa un moment si jumatate am realizat ca mergeam in directia opusa si.. in cerc. Am inteles atunci de ce in fata imi vedeam numai coada si de ce zambea ea galeş spre rautacios.

Nu mai puteam sa vad, in loc de ochi aveam gauri, iar mainile treceau miraculos prin obiecte. Le-am cerut scuze, dar nici n-au sesizat.

Era necesara o discutie intre patru ochi cu mine, dar ma cam evitam. N-am stat cu mainile-n san si am angajat niste detectivi sa ma rapeasca. Oftand, mi-am dat seama ca am luat-o pe cai gresite si total inutile, de vreme ce-mi pusesem de mult catuse la creier.

Asa s-a sfarsit inceputul povestii, dar nu inainte de a-mi inscena moartea, cu ketchup si cutite facute din lenjerie comestibila. Dezvirginarea mortii s-a produs mai bine decat in cele mai dragute cosmaruri ale mele.

P.S. : Vroiam sa fie iar un post siropos in care eu mancam mult cacat, dar a derivat spre o râdere de sine a naibii de dubioasa, trebuie sa recunosc.