ma tot scald intr-o pasiune ce nu mai trece.

Ma insel pe mine insami. Ma joc cu mintea mea, cu timpul meu. Am ales sa stau in loc, desi constienta ca n-o sa duca la nimic, poate doar la un regres inevitabil.Dau dovada de foarte multa prostie, dar si de incapatanare, dupa ce am ales de atatea ori stagnarea, sperand, in naivitatea mea, in
Bratele ce odata le adoram acum parca sunt straine, fara pic de sange, fara caldura de care eram dependenta o data. Poate cand te vad eu inca visez la ce insemnai atunci, poate ma incapatanez sa vad in tine idealul, poate tu esti singura craca disponibila a copacului realitatii.Poate starea asta de nesatisfacere ma mentine pe linia de plutire.
Simt ca nu mai pot ramane aici, imi sunt mult prea cunoscute toate situatiile ce m-au ranit si le simt rasuflarea atat de aproape de ceafa mea. Se reapropie , iar mintea ma previne, insa eu raman ca o statuie de piatra cu un zambet fals intiparit pe fata.
Nu pot sa ma mai mint.Nu mai vreau asta. Nu o sa mai fie bine, cum de atatea ori am incercat si-apoi mi s-a dovedit lucrul asta.

P.S.: Lack of words, sowy. Prea multe ganduri ce nu ies deloc intr-o forma placuta din cap.

indecizia ce urla in mine

Am gasit portita salvatoare. Mi-a aparut ca luminita de la capatul tunelului in fata si mi-a aratat calea spre o lume mai buna. Pentru a nu-mi strica cumva reputatia de masochista considerabila mi-am complicat mintea si calea ce mi s-au infatisat in fata ochilor, bagandu-mi in vene doze zilnice de trecut.Pentru ca povestioara sa fie si mai incitanta oscilam intre diferitele stari, cea in care faceam un pas spre acea usa, acea in care stateam pe loc si cea in care dadeam inapoi. Deci si prin urmare sunt doar cu extrem de putin mai in fata, comparand cu starea de pana acum.

Cum procedez? Calea imi arata lumina, atragatoare si nerabdatoare sa ma aiba in primire, pentru un timp o venerez si-o vad ca pe o salvare, iar apoi mintea mea lucreaza intens si imi spune ca nu-i bine ce fac, ca o sa fiu mult prea fericita si ca nu trebuie sa se intample asta. Ne place "aventura", sa traim viata "intens", isn't it? *sarcastic grin*

Tind sa aleg a risca, a ma adventura iar prin noroi si uragane,prin minciuni si plansete, prin griji si certuri, doar fiindca am fost obisnuita, deci iar ajung la concluzia ca mi-e frica sa-mi fie bine( sau de schimbare) fiindca nu mi s-a intamplat asta. Dar apoi iar ajung la lumina si ma imbie in razele-i calde si ma atrage.Raman pe neutru.

Ce-i de facut? Sa ma lupt cu mine? Nu ca intervine iar frica.Sa cer ajutor? Nu ca mandria si orgoliul sunt prea mari. Sa renunt a mai dori lumina? Nu ca as ramane fara niciun scop in viata. Sa raman cu mine insami, la nivelul de neutralitate? Nu fiindca vreau una din doua. Sa sper ca acea parte negativa va deveni lumina? Poate, dar putin probabil, neincrederea scazand in ultimul timp aproape de minimum. Sa iau in primire lumina ? Poate.

My mind is my worst nightmare ever.

P.S. : Probabil singurul post din care nu s-a inteles exact despre ce e vorba. Na, Niko, I can do that too! *phhhhhhbt*




Damien Rice - Volcano
Asculta mai multe audio Muzica »

caught in between

What went wrong? Was it my fault?What should I've done? Mai au rost aceste intrebari? Nu.
A inceput sa-mi placa sa fiu in starea asta relativ ok, prinsa intre ce-a fost si ce-o sa fie, perioada de pauza, de gandire.Mai greu e sa-mi dau seama ce carare sa urmez in continuare astfel incat sa fiu cat mai aproape de situatia dorita, sa nu mai ramana doar un vis. Acum realizez ca momentele cele mai fericite sunt cand mi se implineste cate unul din numeroasele vise.

Simt ca nu pot trece cu capul sus peste tot spre o noua etapa in care o sa am de suferit astfel incat sa pot invata alte lucruri, poate mai grele, o sa trebuiasca sa ma comport altfel, sa arat ca am evoluat, ca n-am trecut prin toate de pana acum ca prin vid. Nu ma simt pregatita. Mi-as forma un zid sa ma apar de tot, de trecut, de viitor, de rautati, de greseli , insa chiar si unul fictiv mi-e imposibil. Cel mai bine stiu sa-mi vomit sufletul, deci cum as putea s-o fac in spatele zidului?
Mi-ar trebui un timp on my own,dar nu stiu cat de bine/mult pot rezista, nefiind invatata astfel.

Sunt o dependenta! Am o gramada de vicii, nici eu nu le mai stiu numarul,care ajung sa ma defineasca si sa ma controleze chiar pana la punctul in care nici nu-mi mai dau seama de acest lucru.

Cert e ca iar am in minte o gramada de lucruri daunatoare, iar daca le-as da drumul m-as baga iarasi intr-un mare haos, din care de data asta ar fi nevoie de o adevarata minune sa scap intreaga, la figurat, fireste. Totul incepand de la faptul ca m-as intoarce. I really don't want to walk away.

Mi-e frica de o groaza de lucruri, dar cel mai mult de mine insami. Nu ma controlez, nu prea gandesc inainte sa fac o prostie si astfel eu sunt cel mai mare dusman al meu.




Sinner - Crown of thorns
Asculta mai multe audio Muzica »

dezastrul ce l-a provocat explozia unei vieti

M-am aruncat pentru prima oara cu capul inainte in nestiut. Am riscat pentru ceva ce nu promitea absolut nimic.M-am luptat din greu cu toata fiinta mea,am dus o lupta anevoioasa.Da, intradevar, am obtinut ceea ce am vrut, dar asta doar la suprafata. In profunzime sunt in acelasi punct ca inainte de a incepe lupta. Nu regret chiar atat de mult toata perioada prin care am trecut, fiindca mi-a adus multe lucruri noi, m-am descoperit pe mine, mi-am mai dat seama de cum e de fapt lumea si viata, dar as fi preferat monotonia. Prefer ceva stabil, cu nuante de adventura si naivitate, dar in sine sa ramana tot calmitatea.Un joc, facut din copilarisme si profunzime, seriozitate ascunsa sub zambete, un dans plin de iubire ce izvoraste din noi.

Cum zicea si hybrida, a doua oara nu mai e la fel. S-au pierdut prea multe, iar eu m-am saturat si nu mai am putere sa incerc de una singura sa le repar sau sa le refac. Speranta inca o am, dar visul fara realizare materiala e doar o iluzie. Inca mai vad calea pe care ar trebui sa decurga lucrurile astfel incat sa ma multumeasca oarecum, dar nu am atata putere de convingere si mai ales nu atata incredere in mine incat sa-l aduc si pe el pe acel drum.

Vesnic nemultumita. Oare asta sa-mi fie raspunsul la intrebarile cele mai de pret si cauza a actiunilor mele? Sunt om, vreau mult, mult mai mult si din pacate cer lucruri aproape imposibile, ce le am doar cand visez cu ochii deschisi.

Mi-e groaza de asteptare aia indelungata ce ar putea sa-mi aduca si ceea ce vreau, mai ales fiindca nu pot sa-i stiu sfarsitul , daca voi avea sau nu parte de visul implinit.

Mi-ar placea sa-mi stiu viitorul...sau ceea ce gandesc oamenii. Suna ca un om care nu se bucura de viata, dar cam asa sunt. Monotona, calma si stabila. Sau poate doar nerabdarea mi-a intrat prea adanc in minte.