You DO affect me

I'm stuck in a moment, which keeps us alive
I dream of september, don't wake me up
I'm trapped in a place, where we do belong

Si astfel, am reusit sa scot din cap majoritatea ideilor despre subiectul care ma macina de 7 luni afurisite. Pierduta in amintirile inceputului de toamna...

Ce ai fi facut daca ai fi fost de fata la plansetul meu din miez de noapte?Ti-ai fi dat seama ca e din cauza cicatricii lasate in urma ta? Ce mai cauti in mintea mea dupa atata amar de vreme? Chiar daca au trecut 7 luni, simt toate senzatiile si intamplarile ca si cum s-ar fi petrecut ieri.
Spre deosebire de altii, situatia ta e diferita.M-am straduit din rasputeri sa tin minte toate detaliile ce m-ar ajuta acum si pe viitor sa nu te pierd in infinitul amintirilor si sa te readuc, intr-un fel, langa mine.
Faptul ca nu te mai vad deloc, nici macar in vise nu-mi mai apari, nu ma opreste sa ma gandesc la tine de cate ori mi se iveste ocazia.
Oare ar mai fi la fel la tine in brate, aceeasi pace si caldura?M-as mai pierde-n visari si sperante daca te-as simti aproape acum, cum faceam cu jumatate de an in urma? Oare ai fi avut grija mai mare de mine decat au avut ei, intre timp?
Toate spusele mele, tot ce as mai avea de adaugat, sunt atat de tardive incat nici eu nu le mai vad rostul in tot amestecul asta de idei si fragmente de amintiri. Orice gand ce te atinge, in mod abstract, doar la nivel psihic, ma rascoleste atat de tare incat pentru momente bune ma pierd si devin o fiinta care numai drumul spre tine il mai cunoaste, numai vocea ta o mai poate distinge si numai chpul tau il poate percepe.
Obisnuiam sa cred ca in timp te voi uita.Acum am incetat sa cred asta, de cand esti o parte din mine tot mai mare, pe cand tu... te indepartezi definitiv. Care ti-ar fi ultima miscare, ultimul secret de dezvaluit, ultimele vorbe de explicat, ultimele amintiri de sters?
Doar de te-as avea in fata ochilor, sa-mi amintesc de paru-ti cret si de privirea-ti calda, cu o tigara in mana si fara nimic ce te mai leaga de persoana din fata ta.As vrea sa-ti spun tot ce fandesc intr-un mod atat de sincer si dureros de direct... Curajul de a ma confesa ar fi hranit doar de naivitatea din cauza careia m-as increde in falsa speranta ca ai putea fi vreodata al meu, din nou.
De cateva zile ma tot chinuie gandul ca ea inseamna pentru tine tot ce n-o sa resusesc eu vreodata sa insemn sau ce nici n-am reusit sa insemn si ca ea e aleasa ta. Cum pot sa suport gandul ca ea este, iar eu nici nu sunt sigura ca am fost? Ca ea va fi, iar eu nu?De ce crezi ca ea e singura care e in stare sa faca sacrificii pentru tine?
Poate doar ma amagesc, fiindca am nevoie permanenta de o ata, un vis, oricat de mic, sa-mi genereze speranta vitala mie.Am o mare necesitate de a-mi ocupa mereu capul cu idei fixe despre tine, el, ei, incat sa nu raman pustiita.
De te-as pune sa citesti tot ce am putut sa-mi scot din mintea-mi involburata si din gandurile haotice legate indeosebi de persoana ta, ai rade? Ai crede ca sunt atat de puerila si visatoare incat ma mint in asemenea hal cu tot ce inca simt pentru tine? Ai ramane fara cuvinte si ai pleca? Oare ce ai face?